Robba
 



Cantà è campà cù i soi : paghjella & ghjustre puetiche



Petru Casanova ci ramenta quindi chì u cantu risponde nanzi tuttu à una funzione suciale: quella di lià un populu à i so lochi per via di l’amicizia. Ogni versu, quant'è l’accenti d’una lingua, quant’è l’arte di pone i fasgioli, di fà casgi o salameria, indetta una manera di campà u soiu.
A paghjella hè nanzi tuttu u ghjocu intricciatu di e voci liate per via d’una parolla chì chjama un'armunia pinsata da un cullettivu chì si ricunnosce da l’internu è da vicinu. Cusì a tradizione urale chì s’arremba à a variatezza di i versi, chjama à mette è spurgulà "a soia" participendu à creà un’armunia propia, arradicata è viaghjerina. Un’ armunia suciale insignata da un cantu trasmessu à tempu ch'ellu vene intarpritatu, quantu ch’ellu si tratti d’una manera di turnà à campà u Cumunu.



Tonì Casalonga,1977
Tonì Casalonga,1977
A Furtuna di u corsu hè fatta d’un vechju peccatu [1], è di sette giuvélli: a felice Natura svariata da piaghja à monte; u Spaziu cù l’asgiu; l’aria pòrgula è l’acqua schiétta d’ogni prufanu [2]; U cibu sanu è l’òrganu naturale; l’Amicizia franca è fidata; a Paghjélla chì sulleva è cunsola, cunforta è ralegra. 

U cantu, cum’è a puesia hè dònu di nascita. Da zitéllu si sà quale sarà cantòru, canterinu [3], chi hà versu è intellettu di cantu. 
A Paghjélla ne vene da tempi i più landani; è ùn siamu stùpidi di ritruvanne vistica à sumiglia indè i vechji pòpuli di u circondu mediterraneu, cum’è l’accèrtanu i « musicòlochi ». 
A Paghjélla, per sente dì, ùn hè accòppiu di duie vòci, póstu ch’ellu ci ne hè trè, ma l’impaghju [4] di u versu cantatu. Questu si face sempre in versu minòre, fór'di l’accórdu in coda, cantatu, ellu, à vòce maiurana.

E vòci, ognunu cunnòsce a sóia secòndu e so ìndule [5] próprie, à u cuntrariu di i sunadòri, chì ghjunghjenu senza chjamalli, elle si facenu precurà ; è prima di cantà, intònanu, mettèndusi in armunia per accunfassi [6].
E trè vòci di a paghjélla facenu un inseme chì addilétta: A Seconda, canterina, hè l’alta chì principia, è dà u tonu à l’altre. 
U Bassu, o Bòrdu, hè a vòce bassa chì sustène, cuttèghja o s’arrimba cù mudulaziòni persunali.
A Terza, o squilla, canta sempre à contr’altu appena à l’indarétu di e duie altre, achjappèndule sòlu in l’intónu finale. St’ultima vòce hè, di è trè, a più libera, fendu sfumature [7] è versetti melódichi spùtichi.

Nota:
Indè e so ricerche stóriche sopra u Cantu nustrale, M. Römer paraguneghja a Paghjélla antica cù u cantu ghjesgiale indè i so dui versi: u cantu per i vivi è quellu per i mórti.
L’autore ne riferisce à u cantu di San Grigòlu è dinò à l’impruvisata dettasi « à contrapuntu » spartasi da i Franciscani.
Di sti canti rituali ùn si sà sì i córsi ne anu avutu l’inviglia, o cume ne aghju u sìntimu sì tuttu questu nè ferma à l’infòrse ; a vera origine per sicuru hè quella di a strana è anticogna làscita di i vechji pópuli orientali.
Attenti o cari d’ùn fà per u cantu u zòticu sbagliu chì certi anu fattu per a vestitòghja : i seculi ùn cambianu andatura per cusì pòcu!
 
Per fà un bell’ accórdu, a Terza deve esse attente à a minima intrachjatura [8] di l’altre, richjappendune ancu e sbavacciulature, i scarti è i sbagli, sempre cù arbìtriu [9] è delicatezza.  L’orechja ci hè per assai: per ch’ella sia più sentàchjula, spessu u cantadòre, ci appóghja a manu à curnettu [10], sentèndune cusì mégliu a so vòce, attempu paragunata è regulata cù l’altre duie.
 

[1] Vechju peccatu: si puderebbe dì bruttu mendu: a vindetta!
[2] Prufanu: fr. : ce qui profane. Pollue ou dénature.
[3] Cantòru: fr. : chantre. Canterinu: fr.: doué pour le chant.
[4] Impaghju: enchainement et accord.
[5] Ìndule: fr. : sa nature propre, caractère.
[6] Accunfassi: fr. : s’accorder.
[7] Sfumatura: fr. : enjolivure, arabesque musicale
[8] Intrachjatura: inturchjatura, trincatura : fr.: inflexion.
[9] Àrbitriu : fr.  : bon sens
[10] Manu à curnettu : trà li paghjéllaghi a mettenu da rispéttà versu è sensu.
 

E ghjustre puetiche

U pueta cum’è u piuléllu nasce impiumicciatu [1] è, cum’è ellu, tempu natu chjuchjuleghja [2]. Iè, a puesia, in corsu, dimu cantu, hè diccia, ventura di vita, sbuccime di sè chì dà fiatu, rigiru è alégrìa. U puéta pórta grazie è rende felice a ghjente. 
Cumu si face chì stu módu, cusì naturale di sprìmesi, fiurìzia [3] di u nóstru sterpóriu, và spapersu, ancu s’ellu rinvivisce sti poc’anni, grazia à pòlle nóve [4], sebiate è benvenute. 

A cagione di tamantu discàpitu di u nóstru galateiu [5] ? Per sicuru si pò incausà a stória cù e so scósse, e guerre, sterminiu di nóstri paesi, a scóla, spegnimòcculu [6] di a lingua materna, a sucetà, cù u so sprupusitatu frazu, u so fracicume chì inticureghja [7], è l’ÓMU, nò? ...  Ellu chì per parà i so sbagli, carca d’impruperii [8] u genere umanu, accusèndune l’altri d’ingannu o tradimentu, ma fermendune sempre avvigliacchitu, hè un póveru invindicatu. Duv’ hè quella stumachiccia [9] ? Fòrse ai cambiatu beretta, per statine imbucchinatu [10]. Sempre, tù, sì statu alegru; è per sente dì funu u to riparu [11], u to ricattu [12], u to cunfórtu, O Corsu!
ln principiu si prova; u Cantu, a puesia, ci si avvia ómu cum’ellu si piglia a strada di a funtana; pianu è bè, da chjuchi è scalzi, s’imciampa [13], l’intoppi [14] di tutte e cumpetenze vane o falze, poi vene u travagliu penosu, l’eternu stantu... si u cantu cutteghja, cù fuga chjuccuta o cù valida è chieta voluntà, siate pur’ spenseratu, u zitéllu ferà da sè.
Amichi, per i vóstri figlióli, pensateci quand’elli sò chjuchi. I zitélli anu u tracóghju [15] fròllu, attenti à u cullare [16] di a scóla, ne sò qualcosa, attente à a pistighjéra [17] di fiure è soni, chì travestenu a ricca ma dèbbule natura zitéllina in papaiallu ; ma da chjuchi, cum’ella dice cusì bè a canzona: « parlate còrsu in casa vostra », è u Cantu, a puesia, bell’arte di a lingua, tòrna piglierà fiatu in vóstra casa, in nóstru paese, in nóstru pópulu.

À mè pensamentu, ùn si pò spiegà o pruvà, u sbuccime di st’arte inparagunèvule ch’è indè a divizia di a lingua materna, spùtica, lìbera, salvatrice. È per megliu richjappanne e debulezze d’óghje, pensemu à i zitélli ch’è no’ éramu à cappiu lentu indè u rughjòne, ma tempu intesu l’intònu, parte à u còrsu per cóglie, ritene è canta a terzina d’un pueta di sanna [18].
Ancu in córpu maternu, u ciucciu percepisce cù tutta a so persunélla. Da nentru, ne sente digià cunfusi mòrmi. E vucciaccie l’insischiscenu [19]. A vòce materna ch’ellu sente, digià u nanna. Per sicuru, li vene un’ idéa carnale, una lingua di vita: vera, soia, ch’ell’ùn si pò nè scumbià nè cuntraffà; à tal puntu chì cuntrariendula, tuttu snatura.
Hè cusì chì, aprendu l’óchju, vòce è parlata piglianu visu. U criaturu, inturniatu, tenutu caru, sente, via via, chì u so chinchennu hè cantu; da u so córe niscentre, ne sórge striduléghju, vucérelle, cantilène cristalline cum’è acqua d’óchjanili muntagnoli. È si pò dà, un pueta hè, natu.

Tandu, a lingua materna hè funtana, si ne cunnòsce u chjassu anc’à chjòs’óchji. A puesia crèsce, cum’è un sustegnu, quandu fórbici o rustaghja, quandu manu mansa chì carezza, ella débbia, zòcca, tésse o riccama senza timenza u maravigliòsu tilame di a lingua. U zitéllu, sempre in brama di sprimesi ghjóca à talentu sóiu; è tuttu entre in ghjócu:
U calore chì spanna cum’è a zilifina chì stardavélla[20]; i tanti siti cum'è [21] i muschi i più suali [22]; u dolce di u latte o di u méle, cum’è u salitu, l’amaru, u schifignòsu paspu ; l’addilléttu di e voci casane, orechjitesu[23] à trusti luntani, u cantu di l’acellu; a vista di ghjente è roba, di ciò ch’hè sóiu o nò, l’apparagunatu scontru ; a magia di u ghjòrnu è di a nótte, di a vèghja è di u sonniu, a miraculaviva in sòmma ! 
Dunque, quandu u chjucu ne hà l’inclinazione, sì l’allévu hè naturale, senza scósse o disamore, a lingua vene splendore chì esalta l’anima, dà astiu [24] à sdingulinéra [25], risa cum’è pienti, è si sà, « córe allegru, Diu l’aiuta ».
Un puéta hè natu, ne hà u dì è u fà ; crea a fantasia, parólle ch’innamòranu, rispunsorii o discorsi, chjachjarumi o lamenti, canti o canzone, sò grazie per chì li sente. U stuzzicu di l’impròsa pròntu à dà rispósta secòndu a chjama!

Sì u naturale ùn scansa, éccuti a parólla fatta Verbiu, u Verbiu próva, è a próva attu o fattu eccelsu[26] di pópulu.
Si capisce perchè, paese, lingua è mendi facenu un pópulu. Tandu ùn ci hè stazzu senza pueta ; è più i tempi sò crudi, feroci è più si canta. U puetu, mente d’ómu è pópulu, hè fiaccula chì schiarisce è sulléva, da u veculu chì azzeca à a vucérata di l’appaghju. N’andava cusì per mistieru o arte; puesia o cantu, listessu donu per u Corsu, éra ghjócu, urdignu à ghjuvòre per campà o sopracampà; ma cume à funa di pelu caprunu carminatu, filatu intricciatu, funa sgherbigna [27], chì senz’adopru si camuleghja [28] è, s’ella s’impiega, frusta è in fine strappa... 
Ancu eiu, cum’ à piacè, n’allòngu a funa... Podassi perchè Cantu, ballu è ghjócu sò stinti rozi è primitivi, chì ogni Còrsu pórta in sè. U fattu si stà chì tempi fà, si cantava impruvisate in ogni gèneru, à tutt’óra, in ogni lócu: u pastore fischiulava a so próssima impruvisata, u bancalaru cantichjava spianellendu, u scarparu canterizava battendu a sola nantu a ghjeghja [29]; quindi terzine, quallandi sturnelli, pè malannate o divizie, u Cantu éra Rè. À chì ùn cantava, li si dumandava: chì ci hè chì ùn và? Ancu e ghjastemme éranu canti...
L’asprura inguernesca hà cutratu ghjente è forni. À chì canta solu avà, si sente prestu indettà cum’è liatòghju! 

Ma, éccuti u veranu, l’aghigliu [30] esce da terra è ne rinóva u pàsculu... A puesia, sempiternu cantu, entre tòrna in ballu. 
Puesia cantu di a lingua nustrale, pórtaci cum’è nanzu u to bellumòre, allusinga [31] i nóbuli stinti, è à u zitéllu dalli a cunsidérevule invìglia di scumudà [32], di mette in furia [33] ancu, di mette in ciambrusta [34] i so pari cum’è i so maiò, d’alluntanà tremulélle [35], ch’ellu parli in pusitura [36] ad ogni occasiòne, ch’ellu sappia scunvince è ch’ellu sappia sparte è fassi tene caru... Ma cumu, cumu acculmà st’animerélla senza scuragisce, intimurisce, inghjùlià, rimbeccà[37]... sinnò, cum’ellu s’hè dettu, cù l’afféttu, a dulcezza di a lingua materna!
Sta lingua santa, per òblicu, sera stantu in stu mòndu pòcu dispóstu à tèneri abbracci; ma issu stantu fór di paru, femulu nóstru,
« per ritruvanne indè u so versu [38]
u cantu lindu chì s’hè persu! »
 
U módu puéticu còmicu, sinnò ridìculu, s’hè, si pò dì, persu: a Sàtara, impruvisata o pensata cù minuzìa cum’è indù e canzòne in tempi di birba o d’elezzioni. Sti puéti teatrini cunnusciuti per fà « ride ancu i spurtélli » cù e so terzine éranu prezzati è ricerchi. Affare universale ! U difettacciu, a sciuccàghjine, si vede sempre cù a coda di l’óchju, quella di l’altru, prima ch’è a soia! Ne hè listessu per e tante è tante scimizie cum’è per l’eternu travariu di l’amore. I zitélli si pruvavanu à a sàtara per imitaziòne di i maiò, poi inventendune a trama soia. 
Per a sàtara, si pò menziunà: inde a Canzona o u stalbatòghju, P. M. De la Foata; per u teatru, l’imparagunevule scrivanu è pueta: Ghjannettu Notini [39].
Quandu u pueta éra femina, è in più attu à vucià, ella avia a riputaziòne d’esse pruvista[40] di secreti è tremendi [41] puteri ch’ella tenia da i murtulaghji [42] o da i spìriti. L’anguste affannòse [43] davanu a vena di u pugnente, cummuvente è maestosu versu.
 
[1] Impiumicciatu : fr.: penné, prémuni. Cuntrariu: in carneta. Un cunfònde cù Pinnuti: associu secretu di i Republicani córsi à u seculu scorsu; capizzòne.
[2] Chjuchjulà : fr.: pépier.
[3] Fiurìzia : fr. : épanouissement.
[4] Polle nóve (di u cantu) : fr.: renouveau de la chanson.
[5] Galatéiu : fr. : savoir-vivre.
[6] Spegnimòcculu : fr. : éteignoir d’église; qui étouffe (fig.).
[7] Inticureghja : fr. : qui empuante.
[8] Carcà d’impruperii : fr.: vilipender, vitupérer.
[9] Stumachiccia : fr. : courage lucide ; un cunfònde cu stumaghéghju: fr. : abomination.
[10] Imbucchinatu : fr. : muselé, muet. Sin.: buccognulatu.
[11] Riparu : fr. : remède.
[12] Ricattu : soin et guérison.
[13] Inciampà : fr. : trébucher.
[14] Intòppu : fr. : obstacle.
[15] Tracóghju : fr. : carcasse, constitution.
[16] Cullare : fr. : carcan, structures rigides.
[17] Pistighjà : fr. : meurtrir, traumatiser.
[18] Pueta di sanna : fr. : de valeur. Si dice di quelli chi sanu castigà a Musa.
[19] Insischisce : fr. : effrayer. térroriser. Sin.: intilà.
[20] Stardavélla : fr. : grelotte de froid
[21] Siti : odeurs désagréables.
[22] Suali : fr. : suaves
[23] Orechjtesu : fr. : aux écoutes.
[24] Astiu : fr. : saine émulation.
[25] Sdingulinéra: fr. : carillon. Sin.: scampanizéra. Un cunfònde cù ciccona : grosse cloche sonnant à toute volée.
[26] Eccelsu: fr. : « empyrée », ici sublime espérance.
[27] Sgherbigna : fr. : robuste, solide.
[28] Camulà o tignulà : fr. : se miter.
[29] Ghjeghja : fr. : Pierre plate et dure pour battre le cuir (cuncià).
[30] Aghigliu : fr. : herbe naissante.
[31] Allusingà : fr. : flatter, cageoler.
[32] Scumudà : fr. : déranger.
[33] Mette in furia : fr. : exaspérer.
[34] Ciambrusta : fr. : agitation. Sin. : infaraustà : fr. : action d’agiter, d’affoler les gens.
[35] Tremulélle, fr. : craintes, désarroi.
[36] Parlà in pusitura: parlà cù garbu è sennu. Certi zitélli furzati ne patenu inghjùlia in vita sin’à perdene l’abbaghju : fr. : certains enfants traumatisés en perdent la parole.
[37] Rimbiccà: fà rimpróveru o ricurdanza di fatti stalbati, ma scusati o assólti.
[38] Versu: cantu o puesia piuvisgiana. Si cruschighjava in tutta l’isula; a Crusca o intònu sempre tuscanizatu, ancù per pruforma, cumpiacia tempi fà. D’altrònde si pensa à a celebre Accademia è à u so stóricu lessicu.
[39] Vede Ghjannettu Notini in "Teatru cómicu", Ed. Libreria còrsa, 1980.
[40] Pruvistu : fr. : doué.
[41] Tremendu, temitòghju : fr. : redoutable.
[42] Murtulaghji : fr.: revenants.
[43] Anguste affannose : fr. : transes caractéristiques des vocifératrices.

 
Dimanche 28 Mai 2023
Petru Casanova & Ghjacumina Acquaviva-Bosseur


Dans la même rubrique :
< >

Mardi 26 Mars 2024 - 11:11 Face à la crise/ Si Hercule revenait

Lundi 25 Mars 2024 - 13:46 Une lecture en anastylose du Riacquistu