Robba
 



L'alzata in volu di u pastore albanese

Ci serà un Corsu chì viaghja senza pensà à u so paese ? Ch'ùn leghje u mondu attraversu ciò ch'ell'ha capitu in Corsica di a leia tra natura è cultura ? Fabien Flori, assai radicatu è assai girandulone, ci propone testi nati fora, ma scritti in corsu. Pè stu mese, ci porta in Albania, prima di vultà in Corti.



L'alzata in volu di u pastore albanese
L’acula stantarava in u celu spurgulatu di l’estatina, u so volu scrivia un chjerchju perfettu chì l’astru sulare ardente è puru ne era u centru. Da luntanu, e so ale stese perpendicularmente à u so corpu parianu di furmà una croce chì dava à ‘ssu ballu un’essenza mistica. L’omu era pusatu nant’à un scogliu chì supranava e valle à l’ingiru in ‘ssu scornu d’Albania salvaticu. A so banda di pecure pascìa di sottu, a luce di u sole facia spampigliulà e fronde di a machja chì u ventu trinnicava, eramu d’aostu è a natura era aggrunchjata da a sicchia, l’arba è l’acqua eranu scarse, u caldu sfurmava l’urizonte è i cuntorni di u paisagiu, l’animali è l’omi suffrianu.

U pecuraghju mugugnava dapoi una stonda, parlava solu, u sudore curria nant’à a so fronte, a so zucca era viota, e mosche cavalline l’azzizzavanu, u sole li pichjava nant’à u tupezzu. D’un colpu, s’arrizzò è, vardendu l’astru sulare, si messe à ghjastimà, i so pugni alzati zirbulavanu, l’omu saltichjava, curria in ogni sensu, paria d’avè persu a ragione. Eppò, si sfalò in ghjinuchjoni è mentre una stonda firmò cusì à pienghje. U so soffiu greve tradia a so angoscia, quella d’un omu addisperatu chì tinia in odiu a so sorte mischina, quella d’un omu chì a so sola ricchezza materiale era un annellucciu d’oru lasciatu da u so corciu di babbu, quella d’un omu chì l’urizonte si limatava dapoi sempre à a cunfina di ‘sse valle pulverose.

L’odiu si trasfurmò in aversione è, mentre ch’ell’era sempre incucculitu, cuminciò à piglià u sole à petrate. Quandu tutte e petre ingiru à ellu funu tirate, corse versu u so vechju fucile ch’ellu agguantò per a canna, u metallu trascaldatu da u sole ardente li brusgiò la manu, cacciò un mughju bestiale, u fucile cascò torna in tarra ma, mossu da a rabbia, u pastore l’afferrò per u calciu è pigliò a mira di u sole. U so ditu era avà pusiziunatu bè nant’à a scruchjetta, ùn pudia cuntene a so zerga è, in u caldu chì affannava, u sudore li falava in li so ochji abbagliulati da u sole. A pressione nant’à a scruchjetta criscìa è d’un colpu un frombu rumpì u silenziu di ‘ssu dopu meziornu.

Un stritu di dulore si fece sente è u ballu armuniosu di l’acula diventò subitu sgalabatu, l’acellu perse l’altieru di a so razza, cuminciò à falà seguitendu una granitula abissale è smarì in a machja zeppa. L’acule eranu sacre in u so paese è u pecuraghju capì subitu a so malfatta, era spaventatu è lasciò cascà u fucile in tarra. Ùn sintia più nulla, nè u caldu, nè a sete, nè a miseria di a so cundizione umana, si precipitò versu u locu induve l’acula avia smaritu, truvò l’animale stracquatu in un orriu, una ferita larga li apria u fiancu, u pastore si messe incucculitu accantu à l’animale è appughjò cù a so manu nant’à a piaga per impedisce u sangue di corre.

Eppo', finalmente, stancu mortu, si messe à fiancu à l’acellu è strinse a so ferita contru à a so anca mentre chì e so bracce l’atturnionu. L’ochju tondulu è fissu di l’acula vardava l’omu cù incumprensione, l’animale era intimuritu ma u dulore l’impedia di movesi. A luce di a luna piena intria ind’è l’orriu è accarizzava i dui esseri intrecciati cù i so raggi divini. U lindumane, l’omu era smarritu è l’acellu si tinia arrittu nentru à l’orriu, a so ferita era miraculosamente guarita. D’un’alata, l’acula ripigliò u so volu maestosu, libaru sopra à e so loche, un annellucciu d’oru ingiru à a zampa ».

Sta fuluccia, l'aghju imaginata dopu à un viaghju in Albania, un paese induve a mitulugia pupulare piglia un spaziu tamantu in a cultura. Infatti, si dice quallà ch'un vechju coppiu d'acule, chì una era stata ferita da un cacciadore, s'era avvintu sin'à fondesi in un animale unicu ma cù dui capi. St'acula bicefala hè l'animale fantasmagoricu riprisentatu oghje nant'à a bandera rossa di u paese.

D'altronde, dopu à u mo primu sugiornu in Tirana, mi n'era vultatu in Bucarest cù un libru ripigliendu i scambii epistulare di u culinellu Ordioni, un corsu natu in Corti à a fine di l'ottucentu è chì avia servutu ind'è l'armata francese di l'uriente. U culinellu avia ancu riprisentatu a Francia in a cummissione in carica di a delimitazione di e cunfine di l'Albania à l'entre di l'annate 1920. In e so lettare, cù un stilu precisu, u culinellu dipinghjia i paisagi, parlava di a vita cutidiana è, ramintendu e so urighjine curtinese, facia un paragone trà a cultura pusturesca corsa di tandu è quella di l'Albania.

L'evucazione di u mitu di l'acula è di a vita mischina di i pastori albanesi m'anu datu a voglia di scrive à modu meu una storia chì ripiglieria i codici di a mitulugia ma fendu di u pastore un eroe dutatu, senza sapella, di una virtù divina, una virtù chì li permitteria di strappà u ligame cù a so sorte è d'alzassi in volu.
 
Mardi 22 Juin 2021
Fabien Flori


Dans la même rubrique :
< >

Mardi 26 Mars 2024 - 11:11 Face à la crise/ Si Hercule revenait

Lundi 25 Mars 2024 - 13:46 Une lecture en anastylose du Riacquistu