Robba
 



U chjam'è rispondi, puesia è canzona di gesti



U venneri 30 di dicembre 2022, Olivier Sanchez s’avia fattu a strada tamanta da Calvi à Pigna pè ritrattà indè l’Auditorium a tradiziunale serata di chjam'è rispondi tra Natale e Capu d’annu. U so ochju ha sappiutu ingabbià sti mumenti fughjiticci induve l’espressività di u gestu accumpagna, è certe volte supraneghja, u sensu di e parolle. Per accumpagnà a canzona di gesti ch'ellu ci rigala, Tonì Casalonga prupone un testu anzianettu ma maiò nant'à st'arte puetica cusì nustrale.



Cristofanu Limongi è Petru Santucci, ritrattu di Olivier Sanchez
Cristofanu Limongi è Petru Santucci, ritrattu di Olivier Sanchez

 

U chjam'è rispondi di sicuru hè cantu, di sicuru hè rima, filari è pedi, di sicuru hè lauda o scherzu, senza cuntà ch’ellu hè dinò è soprattuttu arte di a cunversazione, di u dibattitu, di a contruversa.

Ma u chjam'è rispondi ùn si pò gode à ochji chjosi, perchè hè dinò un arte di a gestualità, di a teatralità, tantu da a parte di quellu chì chjama o chì risponde cume da à parte di quelli chì aspettenu pè risponde è stanu a sente. Cusì a dice, in lingua crusca, u pueta in u terzettu dettu « di Filena » chi si canta in Rusiu:

Io vincere vorrei la mia avversaria / Cù quelli antichi gesti è belli modi.


Etat des recherches sur le Chjam'è Rispondi, 1986

Paulu Calzarelli, Olivier Sanchez
Paulu Calzarelli, Olivier Sanchez

In 1986, l’associu E Voce di u Cumune publicava, sottu u titulu Etat des recherches sur le Chjam’è Rispondi, u risultatu di 10 anni d’azzioni, di studii, di riflessioni, di quistioni. Di piacè è di gioie dinò.


Prima notte à a Vacaghja

Ritrattu di Olivier Sanchez
Ritrattu di Olivier Sanchez

A notte di u 25 di lugliu 1975, in a Vaccaghja di Pigna cinta d’alti muri, chì pè a prima volta usavamu indè a so nova funzione di teatru à l’apertu, eranu trè i pueti. Ci vole à rammentà si ch’in Corsica u fattu d’esse pueta ùn hè micca cunsideratu cume una cosa strana, ma cume una virtù particulare è in soprapiù, e chì stu statu ùn necessiteghja ne d’avè fattu longhi studii, ne d’avè un statutu suciale specificu. A puesia, ben sicuru, si face in lingua corsa. S’ella hè, dapoi oramai parechji anni, scritta, a vera puesia, quella chì hè chjamata di u so nome schiettu, hè quella chì, impruvisata, hè cantata.

Quandu eru un pullastrone aiaccinu aviu avutu a furtuna di scopre st’arte in cumpagnia di babbu e di u scrittore Carulu Giovoni, chi mi purtonu cun elli à a Santa di Niolu. Mi dicianu : « Sta à sente, sò l’ultimi, dopu à elli ùn ci ne serà più ! ». Eranu Minellu d’Ascu, Francescu Casaromani, U Maggiurellu, Devota, Minicale, Pampasgiolu è qualch’altri. Di fattu sò passati l’anni è di quelle cantate ùn ne sentii più parlà, è pinsai chì, cumè tant’altre cose, eranu forse sparite.
 

Fubbi dunque surpresu quandu, di lugliu 1974, mi cuntattò l’assistante di un rialisatore di l’ORTF chi girava un sugettu televisiu nantu à Yannis Xenakis in Corsica è chì mi disse : « Xenakis vuleria esse filmatu in cumpagnia d’impruvisatori corsi. Ne cunniscite ? ». Eru prontu à risponde, secondu e predizzioni, ch’elli eranu tutti morti ma, allusingatu da l’interessu di stu grande musicante, li disse chì mi ne pudia incaricà.
Bellu imbarazzatu, dumandai cunsigliu à lu me vechju amicu Francè, chì mi disse : « Vai in Aregnu a truvà Bartulumeu, chi prima impruvisava. » Bartulumeu mi fece rimarcà chì solu ùn pudia cantà, è ch’ellu ci vulia à chjamà u Maggiurellu d’Occhjatana. Cusì aghju imparatu ch’ellu campava sempre è chì, à l’età d’80 anni passati, tenia sempre u caffè di u so paese. Andai à truvà lu, è una volta l’affare spiecatu in longu è in largu, è malgradu ch’ellu mi disse chì da anni ùn impruvisava più, ci fù qualchi ghjorni dopu, indè u giardinu di a Madonna di u Laziu, davanti à a camerà è u magnetofonu di a televisione, una bella lita trà sti dui vechji sottu à l’ochju interessatu di Yannis Xenakis. Cusì m’apparsi di novu a magia di u chjam’è rispondi.


Dà l'uccasioni à i pueti

Paulu Calzarelli è Ghjuvan Lucca Luciani, ritrattu di Olivier Sanchez
Paulu Calzarelli è Ghjuvan Lucca Luciani, ritrattu di Olivier Sanchez

Dopu à a sequenza televisiva li feci l’invitu à tramindui di vene a cantà di lugliu à a festa di u paese è mi prumissinu di vene. Ma indè l’inguernu si ne murì Bartulumeu è u Maggiurellu mi disse ch’ellu vineria vulinteri pè ascultà e fà parte di a giuria, ma ch’ellu era troppu vechju pè cantà in publicu. Dillusu, feci passà à tuttu azardu un annunciu indè u ghjurnale pè invità i pueti à vene a misurà si davanti à u Maggiurellu è, u ghjornu fissatu, eranu dui à avè rispostu à l’invitu. Unu era Paulu Ghjaseppu Vincensini, dettu Jojo, fattore di San Lorenzu, l’altru Ghjuliu Bernardini, u babbu di l'oramai famosi Muvrini.

Fù u principiu di a nostra avventura, davanti à un publicu numarosu vinutu à sente i versi impruvisati in a dolce notte di l’istatina, un publicu maravigliatu chì sciaccamanava, o chì si campava à ride davanti à sti trè pueti, perchè u Maggiurellu ùn avia micca resistitu a u piacè di cantà in cumpagnia di i dui altri ch’ellu duvia ghjudicà. Quellu ghjornu, avemu decisu chi u chjam’è rispondi ùn duvia, ùn pudia more è, megliu, ch’ellu campava sempre. Di fattu, mortu ùn era, ma durmia, è ci simu datu à sveglià lu.


E circustanze

Olivier Sanchez
Olivier Sanchez
A nostra azzione s’hè sviluppata nantu à dui piani : primu, creà di novu uccasione induve i pueti pudianu manifestà u so arte. Perchè, malgradu un’upinione abbastanza diffusa chì crede à u spuntaneisimu, era à l’uccasione d’avvenimenti ben definiti chì a musa si manifestava : fiere pasturale, feste padrunale, eletturale o famigliale, etc… Ste circunstanze o eranu sparite o s’eranu talmente mudificate ch’ùn facianu più spaziu à sti canti. Avemu dunque invitatu tutti l’anni i pueti à una festa chì l'era dedicata. 

Forma

Francescu Simeoni, ritrattatu da Olivier Sanchez
Francescu Simeoni, ritrattatu da Olivier Sanchez

Sò fisse e regule di u chjam’è rispondi, è tutt’ognunu e cunnosce : ogni chjama, ogni risposta hè fatta in una struttara di 3 filari, « u terzinu ». Un filaru hè cumpostu di 16 sillabe. U versu pò esse divisu in 2 emisticci di 8 sillabe – un ottunariu – da una cesura chi interrompe u cantu. L’acconciu di e rime si face di due manere : sia 3 rime chi cascanu à ogni filaru ; sia 2 volte 2 rime, e 2 prime à i dui primi filari, e duie altre ad ogni ottunariu di l’ultimu filaru.


Musica

FrancescuSaveriu Luciani, Paulu Calzarelli, GhjuvanLucca Luciani, ritrattu di Olivier Sanchez
FrancescuSaveriu Luciani, Paulu Calzarelli, GhjuvanLucca Luciani, ritrattu di Olivier Sanchez

U sicondu pianu fù quellu di a raccolta e di u studiu. Ma cumè studià l’arte di u chjam’è rispondi, benchè sia numinatu « puesia », senza parlà di musica ? Perchè si tratta di cantu, è Nando Acquaviva ha identificatu è definitu cusì u versu di basa : pentatonicu à tre fase calente, incù certe volte un attaccu nantu à a quarta, una suspensione nantu à u secondu gradu, è a risoluzione ripetuta nantu à 3 o 4 sillabe à u finale. Nando ha dinò studiatu u modu di transazzione di e tunalità tra i cantanti, à spessu difficiule à gestisce, è ha usservatu l’armunie chì, à casu, sò praticate da cumpagni di i pueti, o puru da auditori indè u publicu, sicondu e mudalità di u cantu in paghjella.


Ritimu

U sintimu di transa dolce ch’ellu si risente à l’uccasione di e longhe serate di chjam’è rispondi, senza alcun’ dubbiu, vene in gran’parte da u ritimu chi a prosudia cuntene. Antone Massoni è Nicole Casalonga, tramindui di furmazione musicale classica, si sò dati, dopu à ore è ore d’ascoltu, à definisce lu appughjendu si nantu à a metrica antica, à e so manere di risolve u paradossu trà a funzione puetica e quella musicale, chì lascia à u pueta a scelta instantanea di purtà l’ictus, vale à di l’accentu, nantu à ciò ch’ellu stima esse u più impurtante : u sensu o u ritimu. È in cunclusione pruponenu di sintetizà l’infinita varietà di e custruzzione ritmiche in una sola è unica cellula di basa, l’anapesta, chì struttura di una manera invisibile ma sensibule l’architettura prusodica è li permette di procurà à l’auditore à listessu tempu l’impressione di libertà cuncettuale e di strutturazione furmale.


Meccanica

A mè, mi ristava à cercà di capisce u sicretu di i mezi e di i prucessi utilizati da i pueti impruvisatori. Un ci hè nunda à quale elli sianu più refrattarii, dunque l’affaru era dillicatu. Di u chjam’è rispondi, ùn ci vole micca à dumandà ne a meccanica à i pueti, ci rispondenu sempre : « hè un donu ! ».

Ma à l’uccasione di l’incontru incù Xenakis, ci era ancu u pueta Francescu Mattei è fù ellu chi dumandò à u Maggiurellu di spiegà cum’ellu facia pè risponde senza mancu lascià à l’altru u tempu di finisce. U Maggiurellu li risposi chì, in generale, stava à sente u primu versu di l’altru. Quandu principiava u secondu, ellu cuminciava à priparà a so risposta. Dopu sentia u finale di u secondu versu è u principiu di u terzu, tandu capia ciò ch’ellu avia dettu l’altru è si suppunia di ciò ch’ellu avia dà dì in cunclusione. Dopu si pripara u so finale, è so rime maestre. È, fattu què, stava à sente l’ultime parolle di a strufata è, ancu prima ch’elle sianu compie di prununcià, capitu ch’ellu n’avia capitu u sensu, rispundia. D’issa cunversazione trà pueti ne fù ancu testimoniu l’aiutu regista di l’emissione, F. Pinzuti, chi ne fece l’arregistramentu.
 

Nove anni dopu, u 28 d’aprile 1985 in Zilia, Roccu Mambrini dettu u Rusignolu, mentre ch’ellu ammaestrava un laburatoriu di Chjam’è rispondi urganizatu da E Voce di u Cumune, spiegava à Mauriziu è Nando Acquaviva, Tumasgiu dettu di Grisoni, Luiggi Virgitti, Nicole Casalonga è Antoine Massoni, a so manera di prucede. Disse ch’ellu ascultava l’altru è a listessu tempu, pinsava. Chì, à misura ch’ellu si sviluppava u cantu di l’altru, scegliia una – o più – parolle nantu à e quale avia da risponde, si priparava a so rima – o e so rime – finale è l’altre di u sicondu è di u primu filaru.

Ch’eranu e rime a purtà li u sensu, è, à tempu, u sensu à purtà li e rime, ma chì u sensu valia più chè tuttu. È chè, se u finale di l’altru li piacia, si ne serviva cum’è argumentu, o ne pudia ancu ripete e parolle tale quale o mudificate per dà si appena di tempu è preparà, cantendu, e so rime è a so risposta.

Disse dinò, perchè era un cantadore di prima trinca, chi purtendu a so voce cun calma, u pueta si da più tempu è po’, tuttu cantendu un filaru per quelli chì ascoltenu, riflette per contu soiu à un altru filaru. Disse ancu ch’ellu ùn cuntava micca i pedi, e sillabe, ma che era u cantu (a prusudia) a purtà li naturalmente.


Duie pruposte

S’omu hè cunvintu, incù Gaston Bachelard [1], chì « a puesia hè una metafisica subitania » è chì « tandu diventa a regula d’una simultaneità essenziale », è chì « hè per custruisce un mumentu cumplessu, per annudà nantu à stu mumentu numarose simultaneità chì u pueta sdrughje a cuntinuità simplice di u tempu incatinatu », allora si pò prupone u primu cungegnu di a meccanica di u chjam’è rispondi

In una prima fasa, interna, a simultaneità dissuciata di u sente di a chjama è di u pinsà di a priparazione di a risposta.

In una seconda fasa, esterna, sta simultaneità di u cantà di u primu filaru è di u pinsà di i seguenti hè resa più semplice da a lentezza di u cantu.
 

U sviluppu di sta simultaneità hè urizuntale è u so fundamentu ne hè a prusudia. Sdrutta a cuntinuità semplice di u tempu, u filosofu dice chi « si pò scopre l’elementi di un tempu piantatu, ch’ùn suviteghja micca a misura, d’un tempu chì no’ chjamaremu verticale per distingue lu da u tempu cumunu chì si ne fughje urizontalmente ».


Tandu si ghjungne à a siconda pruposta, u ringuasciamentu cronologicu. E cinque fase ne sò :
- Priparazione di u primu filaru (fondu)
- Ricerca di l’ultima rima, o di e due rime finali di l’ultimu filaru (forma)
- Ricerca di e due prime rime
Priparazione di u sicondu filaru

- Priparazione è cantu di u primu filaru, utilizandu – o no – à l’ultimu mumentu u finale di l’altru pueta per principià.

U pueta praticheghja una ginnastica intellettuale chì cuncoglie a simultaneità dissuciata è u ringuasciamentu cronologicu, ghjè quella a meccanica di u chjam’è rispondi.

[1] L'intuition de l'instant, Paris, Gonthier, 1979.

  


L'auditore

L’auditore, ellu, capisce in generale quandu compie u terzinu u perchè di i dui primi filari è, incù un ringuarsciamentu simetricu à quellu di u pueta, prucede à una rivalutazione ritrospettiva.

Ma sta rivalutazione ùn hè micca tutale. S’ellu hè un veru amatore, a so intuizione, a so abitudine di u chjam’è rispondi, u so sensu di a rima li ponu fà induvinà à l’avanzu u filu di a risposta. Hè unu di i più grandi piacè. Ma u pueta u pò ancu surprende. Tandu hè un piacè ancu più maiò. Perchè, conclude cusì u filusofu, « tutte e regule prusodiche ùn sò chè mezi, vechji mezi. U scopu hè a verticalità, a prufundezza o l’altura. Hè un mumentu stabilizatu induve e simultaneità, cungeniendu si, portenu a prova chi u mumentu pueticu hè una pruspettiva metafisica ».

Cumè quandu due sfere si toccanu, qual’ella sia a grandezza di l’una e a chjuchezza di l’altra, in un puntu solu, incù l’aiutu maiò di a prosudia (u ritimu), di a rima (e parolle) è di a meludia (u cantu), a sfera fisica (i mezi) tocca a sfera metafisica di a puesia (u sensu).
 


E oghje ?

"Les chants amœbés où s’exercent en rivaux les bergers de cinq sur dix des églogues, on peut en recueillir l’héritage dans les tournois où s’affrontent […….] comme Damœtas, Ménalque et Palémon, les pasteurs du Niolo ; et ce mélange virgilien qui nous étonne de bergeries, de chants amoureux et de complaintes politiques se retrouve aussi dans leurs improvisations" [2]. Ci vuleria mette à u passatu ciò ch’ellu scrivia in u 1960 u saviu accademicu Jérôme Carcopino ? È ellu stessu, forse discrivia tandu un mondu digià sparitu ?...

À chi ne hè, quì è oghje, st’arte millenariu ? À chi ne hè a puesia, a lingua corsa, l’impruvisata ? Pare chì st’arte sia sempre statu fragile, sempre à l’orlu di a disparizione sè no credimu i nostri vicini di l’ottava rima, chì l’autori i più antichi dicianu digià quasi sparitu, ma chì campa sempre avà in Tuscana, in Sardegna, in u Paese Bascu, in Libanu sott’à e bombe, in Valencia, à l’isule Canarie, in Malta, in Brasile… In tutti sti lochi ci sò sempre l’impruvisatori è accade ancu ch’elli si scontrinu in un plurilinguisimu cunviviale.

A lingua corsa, ella, hà cambiatu di statutu : di lingua vernaculare hè diventata lingua di cultura, « l’idiome à la mer » di i cusì detti « hussards noirs de la république » hè oghje insegnata indè e scole è finu à l’Università. Vale à di ch’elle hè salva ? A vogliu crede, perchè a fede move e muntagne e di muntagne ùn ne manchemu. Quantu à a puesia, u mondu chì n’avemu fabbricatu mi si pare d’avè ne gran’bisognu, è per prova vogliu salutà u sbuccià di tanti giovani talenti chì sò publicati da qualchi anni. Ma sarà a scrittura a spada chì tumberà a puesia impruvisata ? Ùn lu credu micca perchè a nova generazione di pueti maneghja à paru u cantu è a penna, o megliu i tasti di l’urdinatore. Sò e duie facce di a listessa stella.

[2] Jérôme Carcopino, Préface aux Bucoliques, traduction de Carulu Giovone da Bozi, Paris, SPERAR, 1960
.
 


Riferenze

Stu scrittu hè trattu da « Etats des recherches sur le Chjam'è Rispondi », publicatu « avec le concours du Centre National des Lettres, de l’Accademia di Vagabondi et de Scola Corsa », Bastia, 1986. Hè statu dopu ripublicatu in traduzione francese nantu à u blog Ars Industrialis u 26 aostu 2015.

 


Dapoi calchì mesi, un'ambizione nova

Le 20 avril 2022, l'Assemblea di a giuventù di Corsica a adopté une motion afin que l'art du chjam’è rispondi soit reconnu et sauvegardé en tant que patrimoine culturel immatériel au sens de la Convention Unesco de 2003. Cette motion a été transmise par courrier à la ministre de la Culture par la présidente de l'Assemblée de Corse, Marie-Antoinette Maupertuis, et Gilles Simeoni, président du conseil exécutif de Corse. Une mission conjointe de la DRAC et de la DIRI (Direction à l'inspection, à la recherche et à l'innovation) a été mise en œuvre par le ministère de la Culture afin de rencontrer les initiateurs du projet de sauvegarde de la pratique et d'en préciser les motivations.
La démarche de patrimonialisation est initiée sur la base du constat de l'érosion de la pratique et, fait remarquablement rare, avec une vision sur son devenir. Ce constat et cette projection sont qui plus est fondés sur des argumentations scientifiques. Le potentiel pédagogique de la pratique et ses apports cognitifs pour les plus jeunes sont ainsi mis en avant. Les interlocuteurs jugent aussi de la pertinence à réactiver le chjam’è rispondi, vers la jeune génération très à l’écoute de ce type de pratique. Compte tenu de ses références dans le domaine du Patrimoine Culturel Immatériel et plus précisément dans la pratique du chjam’è rispondi, la DRAC a missionné le CNCM Voce afin d’en dresser un état des lieux.

 

Dimanche 29 Octobre 2023
Tonì Casalonga è Olivier Sanchez


Dans la même rubrique :
< >